Moartea Mortii

In anul 1948, un urmarit politic isi duce existenta in cea mai stricta clandestinitate, refugiindu-se intr-un pod, timp de doi ani si sapte luni de zile. Inca de la inceput, in acest climat dur, cu el se petrece un fenomen de dedublare. Impresionat de noutatea fenomenului, initiaza o multime de experiente care-i dau certitudinea nemuririi sufletului. Pe masura ce isi consolideaza convingerea privind independenta structurii psihice de corpul fizic, se avanta in lumea duhurilor, a celor plecati de pe pamant, de unde aduce informatii surprinzatoare.

In 1951 este arestat si trimis la inchisoarea Fagaras, unde ispaseste o condamnare de cinci ani si sase luni de zile. In aceasta perioada isi continua experientele, corelate (in limita posibilitatilor) cu verificari pe ambele planuri: terestru si astral. Dupa eliberare, face cunostinta cu un cerc de inalta spiritualitate morala, condus de un spirit ales. Aici se predau lectii de mistica crestina si se punea accent pe practicile religioase indicate de Patrologia crestina, Filocalia etc., cu recomandarea expresa a Rugaciunii inimii. Prin mijlocirea acestui grup ii este din plin satisfacuta setea de cunoastere a fenomenului dedublarii, pe care l-a practicat timp de opt ani. Concomitent cu numarul mare de informatii referitoare la desfasurarea existentei dincolo de mormant, creste si setea de autoperfectionare. In acest sens, urmarind vietile sfintilor, renunta la viata omului obisnuit si devine monah. Timpul si-l petrece studiind literatura ce trateaza caile si metodele care promit ameliorarea psihologica a fiintei umane. Isi insuseste Rugaciunea inimii, pe care o rosteste neincetat zi si noapte.

Dupa alti opt ani de privatiuni si lupta inversunata cu propriul ego, ramane totusi nemultumit. Intreaga stradanie nu i-a adus decat mici schimbari de suprafata, cu totul neinsemnate. Incepe sa mediteze mai mult asupra credintei, practicilor religioase, diferitelor metode de lupta cu sine. Intr-un moment de revelatie, afla ca puritatea mintii si Absolutul nu pot fi atinse prin credinta, vointa, efort, imaginatie, analize etc., si ca orice activitate este si ramane in orice imprejurare un obstacol permanent la intalnirea omului cu Dumnezeu.

In urma acestei descoperiri, adopta o noua modalitate de intampinare a framantarilor ego-ului ganditor. Asculta si priveste cu intreaga atentie orice reactie a psihicului propriu care survine automat la miscarea permanenta a Vietii. Altfel zis, o stare de constientizare spontana, realizata pe parcursul unei clipe, in care gandirea tace cu desavarsire. Aceasta simpla Cunoastere de Sine o practica timp de circa doi ani si jumatate, cand intalneste o noua si mare surpriza. Gandirea, fara nici un efort, si-a incetat ratacirea, ego-ul si-a pierdut insemnatatea in actul de decizie - in structura lui se operase, pe cai nevazute si neurmarite, o incizie, ca o fereastra spre Infinit. Aceasta deschidere ii permite practicantului sa paraseasca fara nici un efort marginirea egocentrista, spre a intalni Absolutul. Cararea ingusta se descoperise singura!

***

In „Cunoasterea de Sine”, intalnirea practicantului cu el insusi se realizeaza prin pasivitatea mintii. Se priveste si se asculta cu flacara atentiei fiecare reactie a propriei gandiri ce apare la contactul cu miscarea Vietii. Atentia este aidoma unui laser care arde, spulbera, dezagrega tot ce se misca in campul constiintei noastre. In acest fel, inceputul si sfarsitul Cunoasterii se concretizeaza in golul psihic. Clipa intampinata in acest mod ne ofera Eternitatea.

Misterul transformarii psihologice are loc numai in acest vid absolut, in care Sacrul aflat in noi spulbera intreaga conditionare. Puritatea se impune in chip vadit ca iubire, frumusete, bunatate fara margini, fericire nemotivata. Sunt excluse de la bun inceput: vointa, efortul, imaginatia. De asemenea, lipsesc cu desavarsire: scopul, interesul, idealul. Din aceste considerente, „Cunoasterea de Sine” nu poate fi socotita drept teorie, metoda sau credinta.

Prin aceasta modalitate de abordare a Vietii, practicantul descopera singur ca in el se afla atat discipolul cat si maestrul. Adica ego-ul - creatie spatio-temporala, si non-ego-ul sau Sacrul, in a carui prezenta trebuie sa taca tot ceea ce este efemer. Caci numai prin smerita tacere a „sinelui” Absolutul isi revarsa asupra intregii fiinte darurile sale binefacatoare. Transformarea radicala a omului vechi, prin inlocuirea lui cu noua structura, asemanatoare Sursei din care provine, se opereaza numai in aceasta conjunctura.

In aceasta cuprindere universala, adevarata religie este „€žTacerea”, implinita prin practica tacerii sau rugaciunea tacerii.

Ilie Cioara