Suntem atat de obisnuiti cu "neurostiintele", "interdisciplinaritatea", "bilateralitatea creierului", incat am putea rata socul pentru psihoterapii (dinamice sau cognitive, nu are a face!) pe care Allan Schore il anunta in cartea sa despre biologia mintii: o noua paradigma stiintifica este pe cale sa apara, un nou continent al cunoasterii se arata la orizont odata cu noile tehnologii IRM, adevarul EMOTIEI!

 

 

 

 

 

Acum zece - douazeci de ani aceste concepte "de granita" abia apareau timid in cateva lucrari academice (dupa o mai lunga, dar destul de ineficienta cariera in discursul ideologic). Astazi, iata-ne cumva datori sa le trasam chiar si arheologia pentru a le scutura de un prea mult "deja-inteles". In termenii lui Thomas Kuhn, noua paradigma stiintifica curteaza de ceva vreme suficient de multe minti cu statut incat preseaza la anuntul ca a devenit oficiala, iar in termenii lui Nietzsche putem spune ca traim de pe acum viitorul din moment ce vechile noastre cuvinte nu ne mai ajuta sa intelegem realitatea. Un alt fapt care da de gandit este ca tehnologia imagisticii prin rezonanta magnetica nucleara furnizeaza in prezent date cu mult mai multe si mai sofisticate decat pot sa acopere toate modelele noastre teroretice despre creier, minte si eventuala lor (inter)dependenta (deci nu simpla corelatie). De unde si un nou si diferit interes academic pentru Atlantida inconstientului anuntata de Freud, aproape rescufundata in ultimul secol de atatea zbateri si lupte istovitoare cu alte discipline si psihoterapii. Confruntarile si apararile duse de urmasii neurologului vienez in numele unei conceptii sofisticate si, uneori, chiar obscure despre om par sa isi gaseasca, in sfarsit, rasplata sau macar un nou si mai promitator orizont. In cazul in care psihanalistii vor regasi ireverenta gandirii creatoare din "Totem si tabu" si increderea lui Freud mai ales in viitor!...

Daca transam subtire si oarecum retoric solul de cunoastere al psihologiei si neurostiintelor in secolele XX si XXI, putem spune ca asistam la o rasturnare care ar merita si ea analizata cu o oarecare rigoare si stiinta (arheologia cunoasterii propusa de M. Foucault ar fi, probabil, unul dintre foarte putinii candidati cu metoda). Constatarea este una uimitoare pentru admiratorii cunoasterii sigure: pana acum o jumatate de secol aveam o eflorescenta de teorii psihologice care ofereau prestigiu intelectual cunoscatorilor si incantau publicul mult peste capacitatea lor reala de a fi probate experimental; astazi avem mai multe date experimentale decat pot cuprinde modelele noastre teoretice (iar intre ele, putine au si suficienta prestanta academica incat sa fie invocate fara pudoare intelectuala). In acest fapt se afla cel putin unul dintre marile si problematicele beneficii ale tehnologiilor actuale: sondeaza realul cu o viteza mai mare decat puterea noastra de elaborare. Altfel spus, suntem in fata creierului precum copiii, expusi mai multor impresii decat cuvintele si propozitiile creatoare de sens pe care le avem. De obicei, o asemenea rasturnare produce o criza in lumea cercetatorilor si un dialog lateral si prolific cu arte sau discipline uitate sau marginale. Uneori se deschid chiar dialoguri care inainte erau hilare sau de negandit. Neurostiintele nu se sfiesc azi sa deschida Vedele o data cu "Interpretarea viselor". Totul pentru noi solutii teoretice, totul prin indrazneala nu rareori taxata a celor care tin la adevar mai mult decat la statut. La fel ca pe niste medici psihanalisti, simptomul de neputinta al tuturor teoriilor actuale ii convinge, de obicei, pe filosofi, istorici si oameni de stiinta sa anunte aparitia unei noi paradigme (si apusul necesar al celei care a definit si dominat pana atunci stiinta si tehnicilor prin care a fost modelat realul. Astazi, se pare ca cea care se scufunda este paradigma adevarului obiectiv al mintii ca materie cenusie si sistem informational. Survine o paradigma care anunta adevarul relational produs de emotiile dintre cel putin doua minti.)

Din perspectiva istoriei psihoterapiei, al carui debut este descoperirea curei prin cuvinte, adica psihanaliza, asistam, fara a intelege probabil adevarata valoare a momentului, la realizarea proiectului pentru o psihologie a viitorului, trasat de Freud la sfarsitul secolului XIX. (Acel articol al lui Freud din 1985 ar merita poate modificari substantiale, adica ajustarile teoretice in functie de posibilitatile prezentului nostru. Pentru ca rar psihanaliza a fost invitata la masa stiintelor, deci inclusiv la constatarea infirmarilor sau confirmarilor ipotezelor ei, ea nu a dobandit obisnuinta stiintei actuale de a se ajusta pana la nivelul (daca se poate spune astfel) macro-teoretic, adica pana la reconfigurarea modelului integral al mintii umane (si poate azi nu doar umane). Probele teoretice pentru psihanaliza au venit pana acum numai din spitale si cabinete, deci numai din observatia clinica, necesar subiectiva. Ele au participat mult la confirmarea si ajustarea modelului dinamic al mintii. Abia astazi asistam la aparitia probelor neurobiologice care probabil vor participa la reconfigurarea intregului model topic si structural propus de Freud.)

In proiectul sau pentru viitor Freud presupunea ca va veni vremea cand roca biologicului va fi deschisa si mintea va putea fi observata precum (spun eu, jucandu-ma cumva cu ipoteza carteziana ascunsa) spiritul din lampa lui Aladin. Mai putin ca noi, oamenii prezentului, (a)serviti de tehnologie, ne entuziasmam sincer in fata preciziei cu care reusim sa deschidem cutiile materiei vii (de exemplu, tehnica de scanare IRM), pentru ca apoi sa ne oripilam din decenta pe care ne-o impun pozitivismul si scepticismul stiintific in fata spiritelor, a sufletelor si, in generel, a oricarei idei de spirit. (Desigur, mai putin atunci cand aceste spirite sunt numai simple elemente fictionale cu care ne putem delecta pana la exces in seriale fantasy si apoi in cartile care stau la baza lor! Pentru ca inclusiv paradigma noastra estetica se schimba. Acum mai intai vedem filmul si abia apoi (daca mai exista inca o cantitate de excitatie nedescarcata), deschidem si cartea. Game of Thrones nu este decat varful acestui iceberg fictional, insa extrem de graitor pentru nevoia noastra de a trai relational la scara gigantica, simultan cu specia emotii veridice, povesti fondatoare, sens transcendent si, daca o intalnire in spirit nu e posibila, atunci macar sa impartasim o intalnire efemera, dar identica, cu spirite si dragoni.)

 

Asadar, care este paradigma care vine peste noi si ce aduce ea?

 

Allan Schore vesteste si aduce probe pentru ceea ce filosofii mintii considera a fi cele doua probleme esentiale ale timpului nostru: "problema simpla" si "problema grea" a constiintei. Acesta tema traverseaza toata cultura, de la universitati la Silicon Valley, de la carti citite pe tot mapamondul despre transumanism si dataism la laboratoare interdisciplinare unde cu greu se cade de acord pana si asupra obiectului de studiu. Doar ca, pentru a complica cercetarea (pentru ca insasi realitatea mintii si a creierului o cere) si pentru a desavarsi surpriza, Schore si neurobiologii faimosi pe care ii citeaza anunta ca aceste doua probleme sunt prea (?!) simple si nu pot exista, poate chiar nici nu pot primi un raspuns, fara a introduce altele doua, la fel de urgente, pe care le-am putea numi, in oglinda, problema simpla si problema grea a inconstientului (in nota integrativa, paradigma survine atunci ca sa rezolve o chestiune si mai complexa: cum functioneaza si ce este mintea noastra constienta si inconstienta? Din perspectiva psihanalizei oricum constiinta este un simplu simptom, inconstientul este adevaratul peste din adancuri. Filosofii pana la Nietzsche stiau si ei asta. Secolul pozitivismului logic are insa un paradoxal efect de slabire a gandirii filosofilor autointitulati, totusi, "ai mintii", nu ai constiintei.) 

Atentie la pericolul de a citi cartea lui Schore ca fiind acest simplu anunt: "A fost descoperit inconstientul si el sta in partea dreapta a creierului!" Ne-ar mai ramane sa oferim constiintei (democratice paradigma si natura biologica!) partea stanga a creierului (stim de mult ca limbajul depinde de ea) si sa ratam urmatorul anunt pe care l-as putea redacta cu mai multa creta pe asfalt, ca in joaca pe o alee intreaga din fata blocului asa:

 

"Aflati ca mintea este atat roca biologica, cat si prezenta unei fiinte vii constienta si inconstienta de sine si de ceilalti si celelalte, de care este format si transformat si pe care le poate forma si transforma, si nu doar la nivel ideologic, ci si biologic. Iar toate aceste relatii intre minti sunt nu gandite rece in rationamente clare, ci simtite, iar ele, mintile, nu se observa cu neutralitate, ci se simt si se sculpteaza una pe cealalta chiar in momentul in care se simt, parand ca stiu, dar nestiind constient ce fac si toate se intampla cu scopul de a vibra de viata interna si externa si pentru a deveni emotionant de sensibile, fiecare si impreuna, la lumea vie si non-vie din preajma lor! Si tot asa..., mintile se sculpteaza impreuna. A simti este la fel de important cu a face si a sti!..."

 

Ramasi cu un varf de creta in mana ne putem intreba ce model neurobiologic poate cuprinde o asemenea poezie de copil pe asfalt sau ce dans al lui Siva este cuprins in celulele creierului nostru? Si de ce sa spunem ca doar ale creierului din moment ce somatizarile ne arata ca toate membranele noastre sunt afectate de undele de soc traumatic, de stres si de incordare? Psihanaliza reformata ca neuropsihologie si imbogatita de teoria atasamentului, ne spune Allan Schore alaturi de marii neurologi castigatori ai Nobelului pentru biologie, contine suficienta rigoare si destul umanism incat sa o adoptam pentru o asemenea dificila, dar promitatoare intreprindere a viitorului apropiat. Rar privilegiu pentru acest model al mintii pentru care nici psihanalistii nu par pregatiti!... Prea obisnuiti sa se apere de atacuri prin dovezi clinice, e posibil sa nu inteleaga sarcina care le revine azi in remodelarea teoretica a aparatului psihic descris in 1923 de Freud in "Eul si Se-ul".

Paradigma pe care o prezinta Schore este marea Atlantida a psihanalistilor, continentul inconstientului promis de "Interpretarea viselor" acum o suta de ani si pentru care forarile si scufundarile se petrec chiar acum in laboratoarele de neurostiinta. Nu merita sa descoperiti Atlantida din povestile mele din moment ce o puteti explora direct in cartea lui Allan Schore aparuta acum in limba romana, la editura Herald, in traducerea doamnei Ines-Albertina Simionescu. Aici eu nu fac decat sa asociez liber incotro ma poate duce pe mine mintea mea de tanara psihanalista pentru care stiinta, spune Schore, are o propunere de viitor. Citind-o, dumneavoastra puteti descoperi ca mintea are o harta, o istorie si un potential pe care il puteti activa. Nu in zece pasi simpli (stiinta si psihanaliza nu fac si nu promit minuni), ci intr-o interactiune intensa si constanta cu semenii semnificativi. Este o carte pentru toti cautatorii de adevaruri despre viata psihica, probate cu rigoare si utile nu doar pentru discutii interesante, ci pentru a trai mai plin viata intima si sociala de zi cu zi. Daca sunteti parinti, aveti in ea un ghid care va va da incredere ca sunteti intr-o relatie exceptional de creativa si plastica cu copilul dumneavoastra. Nu doar dumneavoastra il cresteti pe el sau ea, ci si bebelusul si bebelusa va ajuta sa cresteti acolo unde inainte nu s-a putut (maternitatea si paternitatea produc, se arata, o restructurare a creierului si declanseaza procese de reformare si vindecare a mintii). Daca sunteti in terapie, puteti descoperi algoritmul biologic fascinant din spatele relatiei speciale cu terapeutul sau terapeuta dumneavoastra care, sa speram, tocmai va schimba profund si in bine viata. Veti descoperi ca aceste schimbari s-ar putea vedea cu ochiul liber, daca in timp ce vorbiti pe divan, vi s-ar face un RMN. Iar daca sunteti terapeuti, oameni de stiinta, umanisti sau transumanisti, de ce nu dataisti?, cautatori de noi adevaruri gandirea dumneavoastra va primi cea mai buna hrana, preparata de minti dedicate si ascutite din cercetarea mintii si neurostiintele prezentului.

In Romania sunt rare cartile care documenteaza amanuntit cercetari actuale in neurologie si cu atat mai putin in neuropsihanaliza. Nu inseamna ca nu exista traduceri ale lucrarilor fundamentale ale lui Damasio, Kandel, Ramachandran, dar ele nu au fost inca percepute de public ca apartinand unui curent de o asemenea anvergura incat sa schimbe chiar modul in care concepem mintea umana. Aiurea, prin Europa occidentala si SUA, se formeaza incet, dar sigur, un club din ce in ce mai deschis publicului de neurologi, psihanalisti, medici si filosofi ai mintii reuniti in asociatii transnationale de neurostiinte si neuropsihanaliza. Cei care participa cel mai timid la noua masa erasmica, sunt tocmai psihanalistii. O suta de ani in marginea (nici macar in afara) stiintei nu inseamna o poveste personala usor de povestit!...

Pentru orice psihanalist din Romania si de oriunde in lume, cartea lui Allan Schore este, cred, lectura care ii poate da siguranta ca arta sa de cabinet sculpteaza in real cu o finete pe care stiinta e, in sfarsit, pregatita sa o confirme si sa o studieze. Daca inainte le banuiam si garantam pentru ele prin propriile qualia de terapeuti si/sau pacienti, acum apar confirmarile si/sau infirmarile pentru efectele durabile organic ale metodei asocierilor libere. Psihanaliza este din nou parte egala la masa stiintei, exact ca la inceputurile sale, acolo unde o vedeau Freud si Jung: invitata sa ofere harta domeniului de explorat, pregatita sa ofera busola spre nordul constiintei de sine si al emotiei impartasite. Psihanalistii cu formare medicala au acceptat deja invitatia si jocul. Vom vedea daca si umanistii din breasla isi vor invinge indeajuns de repede timiditatea si complexul ca ar avea o origine modesta si nestiintifica si isi vor ocupa, cu mai mult interes, locul.

 

Un foarte scurt excurs despre potentialul de resurse umane al
psihanalizei:

 

Printre "luptele" purtate de Freud in perioada in care voia sa ofere psihanalizei un loc in selecta comunitatea a stiintelor moderne a fost, paradoxal, si aceasta: lupta cu medicii pentru a-i accepta in noua breasla a psihoterpeutilor si pe umanisti, nu condescendent, ci cu drepturi egale. Sa ne gandim numai ca orice paradigma incepe odata cu cea pe care o va devansa, doar ca "viitoarea" paradigma va ramane multa vreme marginala, poate chiar interzisa. Schore foloseste teoria lui Kuhn si pe ea ma bazez si eu intrucatva facand acesta mica schita de arheologie. Pare ca deja din 1985 Freud construia proiectului unei arte a vindecatorilor dupa un vis aproape iluminist, ca o punere in scena a dorintei lui Voltaire de a genera o masa fraterna a spiritelor libere, pe care astazi am numi-o, poate, comunitatea interdisciplinara (asadar, nu doar academica sau a stiintelor tari). Nu este de ignorat nici acest fapt istoric, anume ca psihanaliza, deja dinainte de cel de-al doilea razboi mondial, a legat sub acelasi juramant de credinta profesionisti de pe doua continente: Europa si America, fiind si printre primele comunitati profesionale si de cunoastere transnationale si transcontinentale. Astazi este printre putinele profesii libere care traverseaza cu aceeasi metoda si etica sapte civilizatii si are o istorie de peste un secol care ii da siguranta ca inca mai contine un secret valabil din moment ce inca este atacata de alte teorii psihologice si, simultan, curtata de cercetatorii din medicina si biologie care cauta un model amplu al mintii. (Ca o digresiune, psihanaliza este, probabil, prima comunitate profesionala care admite femei de la inceput cu aceeasi demnitate a profesiei ca a barbatilor, necerandu-le educatie institutionala, dar apreciindu-le cultura si experienta de maternaj si, totusi, impulsionandu-le si sprijinindu-le pe multe dintre ele sa se lupte pentru un loc in universitate, mai ales in facultatile de medicina. Sabina Spielrein, Lou Andreas-Salomé si Melanie Klein scriu istoria psihanalizei odata cu barbatii si mostenirea lor (poate chiar emotia in transfer si terapia prin joc cu copiii) se simte acum mai mult ca oricand cu cel mai valoros sens.)

Revenind la umanisti si medici, fara diferenta de cadere profesionala, ambele categorii erau autorizate de Freud prin analiza de formare sa observe si sa vindece nevrozele pacientilor. Stranie alegere, am putea spune, pentru un neurolog si mai ales pentru apostolul neobosit al ideei ca doar observatia este fundamentul stiintific al teoriilor cu privire la inconstient! De ce tocmai aceasta optiune, mai ales ca ea a furnizat neincetat, timp de un secol, "munitie" grea in argumentele detractorilor psihanalizei ca stiinta? Ne-am putea gandi ca admiratia pentru marea literatura si istoria lumii i-au influentat judecata si din acest motiv, o simpla slabiciunea pentru umanism a deschis o bresa gratuita in noua metoda de investigare a mintii. Poate, de ce nu?... Shakespeare si Da Vinci sunt doua modele ale perfectiunii artei si stiintei pentru Freud si probabil nu ar fi vrut sa renunte la idealul uman inspirat de ambii atunci cand analiza si reconstruia mintea unui pacient. Si, totusi, in lumea lui Freud, Europa dinainte de primul razboi, cultura era un capital social si profesional la fel de pretios ca si arta medicala.

"Lupta" dintre medici si umanisti, devenita apoi lupta dintre psihologia stiintifica si psihanaliza ca arta de a vindeca rani uitate s-a purtat dupa anii '50 insa pe un alt teritoriu, unul chiar fizic, nu doar ideologic, in Statele Unite ale Americii. Ea s-a transat in legi federale cu privire la dreptul de practica exclusiv al psihanalistilor cu formare medicala si la casa de asigurari sociale (unde psihanaliza nu  a fost exclusa, dar a pierdut cursa in fata terapiilor scurte, adresate exclusiv simptomului). Tot ea a dus abia dupa moartea lui Freud la separarea psihanalistilor din Europa de colegii lor americani. Aceasta tensiune dintre medici si umanisti, devenita ulterior clivaj pur a produs o noua teorie a mintii, psihologia eului si a constiintei, care a detinut pana de curand si monopolul stiintificitatii si a garantat pentru dominanta terapiei cognitiv-comportamentale in centrele de cercetare si la casele de asigurari. De ce astfel? Pentru ca psihologia eului confirma fara rest paradigma oficiala a pozitivismului care statueaza obiectivitatea si certitudinea ca cerinte indispensabile pentru gasirea adevarului (la fel ca si stiintele tari, dar spre deosebire de ele cu un obiect atat de complex, mintea umana, incat, definit dupa stiintele "tari", obiectul nu ramane nici macar vag).

Putini stiu poate ca terapia cognitiv-comportamentala, care confirma paradigma oficiala a pozitivismului logic, nu este numai concurenta de astazi a psihanalizei, ci si sora ei vitrega. Tensiunea dintre medici si umanisti din primul grup de psihanalisti formati chiar de Freud nu a dus la o masa a spiritelor luminate dupa modelul lui Voltaire si nici al lui Erasmus, ci la o lunga rivalitate intre terapii care ne urmareste chiar azi. Vom trai in aceasta tensiune pana cand insasi "lupta" dintre terapia inconstientului si terapia eului isi va pierde esenta, nu prin schimbarea mizei, ci a campului de batalie. Umanistii si medicii adusi de Freud sa stea impreuna la masa nu sunt fantezia unui spirit rebel, ci chiar dovada coexistentei de pe vremea lui Freud si chiar dinainte de el a doua paradigme concurente si a necesitatii de a vedea mintea in realitatea ei complexa, nu dupa conformismul ideologic si economic al vremii (Pacientii pot si ei marturisi, nu-i asa?, la casele de sanatate o stare de mai bine si sa fie la fel de crezuti ca si encefalogramele lor. Inca nu sau inca nu la fel de mult... Oricum, in Romania toata discutia de aici va trebui conjugata la viitor.)

 

Revenind la "arheologia" ideii de interdisciplinaritate in psihanaliza si la "noutatea" paradimei din neurostiinte...

 

Ipoteza mea este ca Freud nu a avut o intuitie vizionara cand a spus ca viitorul va gasi cheia mintii in biologic, ci ca insusi conceptul de "inconstient" (atat rezidual, cat si dinamic) i-a organizat discursul despre stiinta viitorului ca o stiinta dincolo de dihotomia carteziana minte-corp. La fel si heterogenitatea grupului de psihanalisti era o necesitate ceruta de amploarea si incertitudinea continentului descoperit: inconstientul individual si istoric. O paradigma nu este o inventie a unei persoane sau a unui grup elitist, ci in termeni de filosofie a culturii este ceva de forma unui fond mut care formeaza si reformuleza teorii, actiuni si perceptii. Tot un fel de inconstient pentru care filosofii culturii au mai multa rabdare si mai mult talent... Faptul ca Freud nu doar inoveaza, ci merge odata cu un val subteran de gandire se vede si la cei trei contemporani ai sai, Nietzsche, Marx si Dostoievski, la fel de cunoscuti si controversati ca si el din timpul vietii. De unde si tonul lor foarte des eliptic sau profetic (de fapt excentric fata de paradigma epocii lor). Toti stau azi dovada ca inconstientul a fost un continent mai mult rebotezat, decat descoperit de psihanaliza. Orice psihanalist este inclinat sa ii considere precursori pe toti, alaturi de Freud. Fapt este ca pentru acelasi continent descoperit simultan, nici unul dintre acesti pioneri nu avea instrumente suficient de rafinate pentru a evalua noul teritoriu la adevarata lui amploare si nici pentru a utiliza nedefectuos resurselor descoperite. Toti au stiut sa avertizeze asupra pericolului pe care il declanseaza odata ce au rostit lucruri nepermise pana atunci despre om. Tuturor istoria le-a adus confirmari, infirmari si o nevoie urgenta de a-i interoga si de a-i apara in fata confiscarilor politice si ideologice din trecut si, cu siguranta, din viitor. Maestrii suspiciunii au starnit multa idealizare si multa teama paranoida. Ca un presentiment, fiecare si-a aparat teritoriul confruntandu-si cititorii direct, sfidandu-le nu atat inteligenta, cat moralitatea, chiar bazele moralitatii lor. Poate doar Dostoievski este inca idolul necontestat al curentului suspiciunii (desi este cel mai admirat "psiholog" al lumii subterane, nicio psihologie nu ii poate cuprinde inca personajele si analizele lui depasesc in intuitie chiar si ascutimea lui Freud. Nici un psihanalist nu e convins ca fratii Karamazov sunt doar o familie de nevrotici si, totusi, niciun alt tratat de psihopatologie nu reprezinta o mai buna introducere in etiologia nevrozei oedipiene, adica in tragedia omului de a fi mereu un copil sau un nebun, dupa Freud.)

Ca aceasta paradigma a mintii invocata de Allan Schore e chiar mai veche decat psihanaliza lui Freud putem vedea si in tehnicile spovedaniei crestine, pe care orice psihoterapie o mosteneste din plin. In arheologia tehnicilor psihologiei si psihiatriei, M. Foucault investigheaza spovedania ca tehnica de sine occidentala precursoare a confesiunii din cabinet, iar datoria pentru fidel de a spune adevarul e aproximata cu obligatia pentru pacient de a respecta fara abatere regula asocierilor libere propuse de Freud. Pentru terapeut asemanarea cu ritualul spovedaniei tine de obligatia care ii revine de a folosi adevarul pacientei pentru eliberarea acesteia din suferinta provocata de boala. Pe toate traseele "noii" paradigme (care coboara probabil pana in pragul epocii clasice la Descartes, acolo unde Foucault ne-a indicat, de fapt, nasterea psihiatriei si acolo unde gasim grava separatie minte-corp) descoperim o marca distinctiva, proprium-ul ei in raport cu vechea paradigma a Adevarului-Corectitudine: Adevarul-Emotie.

Intotdeauna m-a frapat cat de putini cititori de filosofie sesizeaza titlul sub care Descartes forjeaza strandardul stiintelor tari: Meditatii... Si cheia cu care el rezolva urata separatie dintre minte si corp pe care nicio minte "sanatoasa" (mens sana in termenii Primei meditatii) nu ar crede-o mai mult decat o ipoteza daimonica (spiritele rele il interesau destul de mult pe parintele rationalismului) era emotia. Descartes este in plina meditatie si el are certitudinea existentiei pe care i-o da qualia, altfel spus imposibilitatea de nu a simti exact ceea ce simte cand gandeste si scrie, anume ca este o fiinta ganditoare din eternitate, adica fara intindere, dar aici si acum (de urmarit tot argumentul cu final teologic, fara de care Descartes ar fi unul dintre cei mai trist de banali carpaci de concepte epistemice!).

Emotia pe care o degaja o terapie este un secret, un ceva vechi, uitat sau tainic, dezgropat din sufletul pacientului (din inconstientul sau ca minte vie, nu cutie neagra). Ea nu poate fi masurata decat de vibratia, intensitatea si coloratura emotiei cu care un terapeut primeste acest adevar viu al persoanei. Si aceasta emotie apare acum in neurostiinte ca elementul-cheie prin care putem deschide creierul si vedea cum o minte o modeleaza pe viu pe o alta, lasand trasee durabile pe scoarta cerebrala si interconectand, prin asocieri libere, neuroni care altfel nu ar fi avut nicio sansa la a se intalni. 

 

EMOTIA este noutatea pe care o aduce noua paradigma in stiintele mintii pentru care sunt pregatite toate aparatele si se cauta o teorie pe masura. Se spune ca ea va putea fi psihanaliza.

 

Simplificand excesiv si incheind fara concluzie o fuga de idei ramasa deschisa pentru alte asocieri din mintea cititorului as spune ca schimbarea de paradigma are loc azi odata cu dominatia neurostiintelor prin datele deja colectate. Dar paradigma anuntata de Schore este de sute de ani o Cenusareasa si o Fata Morgana pentru terapeuti si cercetatori. Ea este noua prin faptul ca nu mai poate fi negata ca o simpla poezie, fantezie sau arta (de observat ca in ritmul asta pana si arta nu va mai fi curand "doar arta" si vom avea nevoie de noi excluderi ca sa ne aparam noua stiinta.) Altfel, a fost paradigma a fost multa vreme contemporana, chiar daca marginala, cu vechea si inca actuala paradigma aparata exemplar de stiintele tari si de psihologia eului. Noutatea tine probabil de reabilitatea emotiei in domeniul cunoasterii, acolo unde Descartes deja o inscrisese teoretic si pentru care cauta, fara sanse atunci, glanda care sa o faca reala si in ochii Aproapelui, nu doar al celui care spune ca simte.

Parafrazandu-l pe Mark Solms, nu psihanaliza este importanta astazi, ci descoperirea pe care ea a facut-o acum o suta de ani si pe care noi o putem recupera. Iar aceasta descoperire nu este numai ca ORICE MINTE EXISTA, ci ca IN INTERIORUL FIECAREI MINTI MEREU EXSTA CINEVA. Si medicii, si umanistii isi au obiectul lor de studiu in noua (neuro)psihanaliza. El este, vrem, nu vrem, unul si acelasi: subiectul uman servit de o minte si cuprins in celulele vii ale creierului sau.

 


 

Un articol de Claudia Vilceanu,

psihanalist in formare, candidata din 2012 a Societatii Romane de Psihanaliza.