b2ap3_thumbnail_9286473203_06a08b0524_o_20141218-114721_1.jpg

Uneori, in contexte precise, amintirea face bine sanatatii mentale. Da-da, stiu, memoria se apara, functionand selectiv. Ea conserva mai ales aspectele placute, pozitive si ideale, care genereaza confort si optimizeaza chimia buna a sufletului. Si e de la sine inteles ca intimplarile nefaste, suferintele si personajele negative sunt aruncate la cosul de gunoi al memoriei. Doar ca, asa cum subliniat, exista un tip de imprejurare cand memoria isi permite luxul sa fie performanta, retinand exact ceea ce contribuie la descoperirea sau pastrarea aptitudinii de a fi creativ. Aveai sentimentul ca ai uitat ceva ce astazi te poate ajuta? Ai pus intre paranteze un gand, o idee, un argument, care pe moment nu pareau a-ti servi la nimic? Dar astazi, acum, cand ai nevoie de ceea ce aparent ai uitat, cum se face ca imensa biblioteca a memoriei iti serveste rapid adevarul pierdut?

b2ap3_thumbnail_Redirect.jpg

Habar n-am cum se poate raspunde la intrebari de felul celor de mai sus. Ceea ce stiu este ca zilele acestea am simtit o nevoie bizara de a relua cartea lui Timothy Wilson, Redirect. Impulsul nu se lega de nimic concret, nu exista nici o comanda sociala, nu aveam de satisfacut nici o cerinta legata de vreun obiectiv oarecare. Pur si simplu am redeschis cartea psihologului american, una pe care o citisem anul trecut. Si reparcurgand paginile acesteia, am inteles la un moment dat de unde anume venea profunda necesitate de a redescoperi ceva ce, aparent, aruncasem la cosul de gunoi al memoriei. Succesiunea teoriilor stiintifice, aici era problema, asta uitasem eu. Un adevar teoretic la care nu mai meditasem din facultate.

 

b2ap3_thumbnail_Timothy-D.-Wilson-un-mare-psiholog.jpg

Citind in vara lui 2013 excelentul volum aparut in cadrul colectiei „Alter Ego”€ a Editurii Herald din Bucuresti, ramasesem cu gandul, neplacut, trebuie sa o marturisesc, ca imi scapase ceva fundamental. Psihologul american parea a fi de acord cu viziunea psihanalitica, una care postuleaza excelenta curativa a comunicarii. Wilson pleca, in Redirect, de la analizarea simptomatologiei persoanelor care sufereau de stres posttraumatic. Profesorul din Virginia ajunsese la concluzia, surprinzatoare, ca autotratamentul prin nararea de sine s-a dovedit mai eficace decat consilierea prin dialog de grup si supervizare specializata. Cu alte cuvinte, subiectul, pus sa-si rememoreze prin scris trairile traumatice, descoperea de unul singur functia salutara a consemnarii de sine. Pentru autor, elaborarea naratiunii posttraumatice reprezinta una dintre cele mai eficiente metode de vindecare sau macar de diminuare a evolutiei simptomatice. Prin urmare, contrar psihanalizei si psihoterapiilor obediente acestei paradigme, care se bizuie, toate, pe celebra talking cure (tratamentul prin discurs rostit), recentrarea pe pacient si pe autonaratiunea vindecatoare reprezinta, probabil, un mare pas inainte. Asa cum spunea altadata psihanalistul american Thomas Szazs,

Bolnavul isi inventeaza atat boala, cat si remediul ei.

b2ap3_thumbnail_Hirtie-pix-tastatura---un-singur-adevar.jpg

Asadar, pentru a reveni la obsesia mea, am priceput intr-un final ca lectura cartii lui Timothy Wilson, Redirect, m-a ajutat sa reiau un gand lasat in paragina de cateva decenii. Gratie ideilor acestuia, am inteles ca in stiinta succesiunea teoriilor valide se face prin negarea si integrarea celor anterioare. Asa se naste progresul cunoasterii, asa avanseaza oamenii pe calea descoperirii universului.

Daca psihanaliza privilegia comunicarea orala asistata de terapeut, noua psihologie pune accentul pe autonomia subiectului, invitand la scenarizarea tamaduitoare a povestii acestuia...